ANTREPRENORII ȘI PROTOCOLUL

Publicat în categoria : Antreprenoriat

Protocolul reprezintă ceremonialul ce creează cadrul şi atmosfera în care urmează să se desfăşoare raporturile dintre interlocutori / parteneri. Protocolul codifică regulile care guvernează ceremonialul, al cărui obiect este de a oferi fiecărui participant prerogativele, privilegiile şi imunităţile la care are dreptul. Ceremonialul şi protocolul garantează egalitatea în drepturi a partenerilor, care permite fiecăreia dintre ei să-şi facă auzită în mod liber vocea. Şi unul şi celălalt impun curtoazia care trebuie să guverneze raporturile între oamenii de bună credinţă. Ceremonialul şi protocolul guvernează, de asemenea, negocierea, încheierea şi intrarea în vigoare a unor documente / acte specifice. Ambele au o incidenţă zilnică asupra vieţii şi activităţii de afaceri.
Protocolul pune problema regulilor care determină ordinea de precădere între parteneri.

„Regulile de conduită” sau „regulile de comportare” la care se referă normele de protocol contribuie la buna desfăşurare a relaţiilor din societate, în general, şi la o desfăşurare normală a activităţii in afaceri în special. Este foarte importantă cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli de către fiecare partener, dat fiind faptul că necunoaşterea sau ignorarea lor pot duce, uneori, la interpretări eronate, la complicaţii relaţionale care depăşesc sfera relaţiilor strict personale ale celor în cauză. Nu se pot concepe relaţii între parteneri fără contactul uman necesar şi, în cadrul acestui contact, fără respectarea unor reguli de etichetă.
Necunoaşterea acestor reguli poate fi considerată, în ultimă instanţă, o lipsă de competenţă profesională a unei persoane chemate să reprezinte interesele unei părţi pe planul relaţiilor specifice.
În concluzie, însuşirea şi respectarea unor reguli de protocol pot şi trebuie să constituie o sarcină de ordin profesional, iar pentru un antreprenor inteligent reprezintă un atu pe drumul ssău pre succes.

Vă rugăm așadar să parcugeți informațiile colectate de noi pe această temă și să rețineți acele lucruri apreciate a fi susținătoare a relațiilor de afaceri viitoare pe care le veți dezvolta.

1. Ţinuta fizică (pe stradă şi în societate)
Este foarte important ca partenerii să aibă o ţinută corectă, îngrijită, să se controleze permanent în fiecare ocazie asupra acesteia. În societate este greşit să te sprijini de spătarul unui scaun sau de perete, să ţii mâinile în buzunar sau să te joci nervos cu bricheta, batista sau alt obiect. Pe cât posibil, trebuie evitat să stai cu spatele la altă persoană care este aşezată pe scaun, fotoliu sau canapea. Aşezarea pe scaun sau canapea trebuie făcută de aşa manieră încât să nu denote o stare de plictiseală sau satisfacţia de a fi cucerit un loc pe care nu eşti dispus să-l cedezi. Trebuie evitată strângerea genunchilor cu mâinile, sprijinirea capului de spătar, bătutul cu degetele pe braţele scaunului. Încrucişarea genunchilor la prea mare înălţime trebuie, de asemenea, evitată. Femeile trebuie să acorde mare atenţie felului cum stau pe scaun şi cum îşi încrucişează picioarele, astfel încât rochia să poată acoperi genunchii. În timpul conversaţiei este nepoliticos să-l apuci de rever sau de nasture pe interlocutor pentru a da mai multă greutate argumentelor personale sau să-l aprobi bătându-l pe umeri ori lovindu-l cu cotul. De asemenea, trebuie evitate o gesticulare excesivă, un râs zgomotos, tusea, strănutul şi alte zgomote dizgraţioase (aerofagii etc.)

2. Salutul
Salutul este o manifestare de curtoazie faţă de o altă persoană sau de un grup de persoane. El comportă, în mimică şi în ţinută, o serie de nuanţe care pot să-i modifice sau să-i completeze sensul, să constituie o expresie de stimă sau o simplă obligaţie formală. Câteva reguli de baza în legătură cu salutul:

  • bărbaţii salută primii femeile;
  • persoanele mai tinere salută primele pe cele mai în vârstă;
  • subalternii salută pe superiorii in grad.

Răspunsul la salut este obligatoriu: un gest contrar poate fi socotit ca lipsă de politeţe. Este recomandabil ca bărbatul când salută cu pălăria să o ţină de calotă, înclinând uşor capul şi privind la persoana salutată. Dacă mâinile îi sunt ocupate, se acceptă salutul printr-o simplă înclinare a capului. În alte cazuri, salutul se face printr-o înclinare a capului. De obicei, femeia răspunde la salut printr-o uşoară înclinare a capului, arborând uneori un surâs. În cazul întâlnirii cu o persoană cunoscută pe care nu doreşti, totuşi, s-o saluţi, eschivarea trebuie făcută cu tact. Când este întâlnită o persoană care pare cunoscută, fără a o putea identifica imediat, este preferabil, să fie salutată. Persoanele care se află intr-o maşina salută primele persoanele cunoscute de pe strada, în cazul în care au fost văzute. Dacă persoana cunoscută este împreună cu mai mulţi prieteni, necunoscuţi celui care salută, se salută tot grupul. În timpul salutului se folosesc şi formulele: „bună dimineaţa, bună ziua sau bună seara”. La întâlnirile oficiale se pronunţă denumirea rangului: „bună ziua domnule director, presedinte, ministru etc..

Strângerea de mână poate interveni fie când persoanele care s-au salutat se opresc pentru a sta de vorbă sau a continua drumul împreună, fie cu ocazia prezentării lor. În cazul strângerii de mână rolurile sunt inversate: femeia este aceea care întinde prima mâna, persoana cea mai în vârstă celei mai tinere şi persoana cu grad superior celei sau celor cu grad inferior. Pentru o secundă, cele două persoane se privesc în ochi în momentul strângerii mâinii.
În toate împrejurările, bărbaţii se scoală pentru a strânge mâna interlocutorului; femeile, în schimb, nu se ridică în picioare decât când este vorba de o persoană mult mai în vârstă sau pe care doreşte s-o onoreze în mod special.
Sărutul mâinii continuă încă să fie practicat în numeroase locuri sau împrejurări, fiind considerat ca o formă de curtoazie, mai ales când este vorba de femei în vârstă sau căsătorite, de soţii de înalţi demnitari etc. Sărutul mâinii se face într-o formă politicoasă, prin aplecarea corpului, iar în anumite împrejurări este recomandabil să se simuleze gestul (în aer liber, de exemplu). Este greşit să se sărute mâna înmănuşată. De asemenea, este greşit să se rezerve acest gest numai pentru unele dintre femeile care se află împreună.

3. Prezentările
În probleme de etichetă, de o deosebită importanţa în activitatea partenerilor este felul în care se fac prezentările. În această privinţă trebuie respectate următoarele reguli:

  • bărbatul este prezentat femeii;
  • persoana mai tânără este prezentată celei mai in vârstă;
  • persoana cu gradul inferior este prezentată celei cu grad superior;

Persoana care face prezentările se adresează cu formula: „îmi permiteţi să vă prezint pe…”. Dacă persoana recomandată are mai multe titluri, se pronunţă numai titlul cel mai mare. La prezentarea unuia dintre soţi de către celălalt se spune simplu: „soţul meu” sau „soţia mea”. La prezentarea unei perechi se va spune: domnul şi doamna Ionescu sau domnul Ionescu şi doamna, începându-se întotdeauna cu soţul. Formule ca „încântat”, „sunt fericit de a vă fi întâlnit / cunoscut” se folosesc în mod curent.
Deşi în practica noastră nu se obişnuieşte autoprezentarea, în tot mai multe ţări ea este cunoscută în rândul oficialităţilor şi în corpul diplomatic. În astfel de ocazii trebuie să se evite ca la autoprezentare să se adauge, în afară de nume, apelative „domnul” sau „doamna …”, adăugându-se, eventual, funcţia sau calitatea. În unele situaţii prezentarea sau autoprezentarea este urmată de schimbul cărţilor de vizită.
Unele excepţii de la regulile de prezentare: fata tânără va fi ea prezentată unui bărbat în vârstă şi nu invers;

Dacă se prezintă o personalitate politică sau bine cunoscută în viaţa publica se va pronunţa numai titlul acesteia nu şi numele; ex. „domnul preşedinte ” etc.

4. Conversaţia
Orice reuniune sau acţiune protocolară, oricât de atent ar fi pregătită, riscă să devină plictisitoare în lipsa unor conversaţii interesante şi utile. Pentru crearea unei atmosfere plăcute, gazda trebuie să se gândească la alegerea oaspeţilor, astfel încât între aceştia să existe anumite puncte de contact, fie prin faptul că lucrează în aceleaşi domenii de activitate sau în domenii care au contingenţă între ele, fie prin formaţia lor intelectuală.
Organizarea acestor acţiuni nu constituie un scop în sine. Ele trebuie să devină instrumente de muncă, să constituie un element principal al activităţii diplomatice, o componentă principală a muncii de informare şi de relaţii.
Arta conversaţiei nu poate fi însuşită după anumite formule. Pentru desfăşurarea unei conversaţii plăcute şi mai ales utile muncii de informare se cer o bună pregătire politică şi profesională, cunoştinţe variate de cultură generală, tact, atenţie, politeţe şi alte asemenea însuşiri pe care diplomaţii trebuie să le posede şi care pot fi obţinute printr-o muncă stăruitoare, permanentă de pregătire multilaterală.
În ceea ce priveşte atitudinea în timpul unei conversaţii, de obicei se spune că nu este frumos „să pari nici mai inteligent şi nici mai instruit decât interlocutorul tău”. În timpul unei conversaţii, diplomatul trebuie să aibă o atitudine corectă, însă degajată, să fie plăcut în conversaţie şi să o canalizeze în problemele care îl interesează. Desigur, respectul opiniei personale obligă pe oricine să asculte cu politeţe tezele interlocutorului său. Aceasta nu înseamnă că nu se poate interveni, ci este chiar recomandabil să se intervină însă într-o formă politicoasă, dar fermă, în explicarea poziţiilor proprii atunci când ele sunt interpretate în mod eronat. Acest lucru trebuie făcut cu calm şi tact, astfel încât modul în care se susţine o părere contrarie să nu se facă de pe o poziţie de superioritate ostentativă sau persiflare. Trebuie evitate întreruperile partenerului cu exclamaţii de felul: „nu aveţi dreptate!”, „ce eroare!” etc.
Se va evita, pe cât posibil, tusea sau strănutul zgomotos în timpul conversaţiilor, acestea făcându-se cât mai discret posibil şi întotdeauna în dosul batistei, cu corpul întors într-o parte faţă de interlocutor.
La o masă este recomandabil ca diplomatul să se întreţină cu partenerul din dreapta şi din stânga sa şi să evite, pe cât posibil, discuţiile cu partenerii îndepărtaţi. La recepţii, cocktailuri este recomandabil să se circule printre invitaţi, să nu se evite conversaţia cu străinii, iar reprezentanţii din cadrul aceloraşi ministere sau ambasade să nu se adune în grupuri.

5. Convorbirea telefonică
Telefonul este un mijloc important şi extrem de util în rezolvarea sarcinilor profesionale curente, cât şi în menţinerea legăturilor fireşti între cunoscuţi, prieteni. De aceea, convorbirile telefonice necesită respectarea unor anumite reguli de care este indicat să se ţină seama. În acest sens, trebuie cunoscută în primul rând necesitatea de a se face prezentările de rigoare, iar în al doilea rând, în cazul secretarelor, cum se face o legătură telefonică. Prezentarea trebuie să se facă indicându-se numai numele apelantului (fără apelativul domnul…), precum şi instituţia la care lucrează, evitându-se de obicei să se indice şi funcţia.
În situaţia când legătura telefonică a fost făcută prin secretariat, apelantul trebuie să aştepte la telefon legătura cu persoana căutată. Tot în cazul legăturii stabilite prin secretariat este recomandabil ca secretara să nu facă imediat legătura, ci să procedeze în prealabil la identificarea persoanei care solicită convorbirea şi să ceară asentimentul celui chemat, întrucât anumite raţiuni pot impune ca o convorbire sau alta să nu aibă loc atunci când este solicitată.
În cazul unei convorbiri oficiale care comportă o anumită importanţă este bine să se identifice persoana care o recepţionează, ţinând seama de obligaţia de a întocmi nota telefonică. Pe nota transmisă se va preciza data, ora şi numele persoanei care a recepţionat comunicarea. În cazul transmiterii unei comunicări de o deosebită importanţă, nu este greşit şi nici nepoliticos să se ceară citirea, pentru controlul exactităţii, a notei transmise.

6. Reguli ce urmează a fi respectate cu prilejul unor acţiuni protocolare (mese, recepţii, cocktailuri).
Ţinuta şi comportarea lucrătorului diplomatic în timpul acţiunilor protocolare menţionate prezintă o deosebită importanţă.
Ţinuta vestimentară va fi cea indicată în invitaţie. În cazul când o asemenea precizare nu există, se va îmbrăca un costum adecvat ocaziei respective.
Ţinuta fizica trebuie să fie degajată, nu forţată. Picioarele se ţin normal pentru a nu incomoda vecinii. Coatele nu se ţin pe masă. În timpul mesei numai capul poate să fie puţin aplecat deasupra marginei mesei şi nicidecum umerii sau întregul bust. În mod normal ducerea mâncării la gură se execută cu antebraţul şi mâinile fără a antrena mişcarea braţului şi a umerilor.

La începutul mesei, şervetul se pune desfăcut pe genunchi. El nu se va prinde în răscroiala hainei, în decolteu sau de gât. Ştersul gurii cu şervetul se va face în mod cât mai discret posibil. La terminarea mesei, şervetul nu se pliază la loc, ci se strânge şi se pune lângă farfurie. Nu se mănâncă în grabă sau nervos. Gestul de a ţine degetul mic în sus când se bea sau se mănâncă nu este recomandabil. Lingura şi cuţitul se folosesc numai cu mâna dreaptă. Furculiţa se ţine însă cu mâna stângă când, în acelaşi timp, se foloseşte şi cuţitul. Dacă se foloseşte numai furculiţa, ea poate fi ţinută în mâna dreaptă. În cazul stângacilor adaptarea se face discret pe măsura desfăşurării mesei, fără schimbarea ostentativă a tacâmurilor. În timp ce se mănâncă, tacâmurile se ţin uşor deasupra farfuriei, fără a le ridica cu vârful în sus sau a gesticula cu ele. Când se bea, tacâmurile se pun pe farfurie, încrucişate sau unul lângă altul, cuţitul în partea dreaptă iar furculiţa cu dinţii în sus. După terminarea fiecărui fel de mâncare, furculiţa şi cuţitul se pun în prealabil pe farfurie, în aceeaşi poziţie: furculiţa va avea însă, de astă dată, dinţii în jos. Este nepoliticos să se mănânce direct de pe cuţit. Când se scapă un tacâm pe jos, se ridică, se pune pe marginea mesei şi se cere altul. În timpul mesei se vor evita zgomotele inutile şi dizgraţioase: sorbirea cu zgomot a supelor sau a ciorbelor, ciocnirea tacâmurilor, scobirea în dinţi etc.

De asemenea pieptănatul, pudrarea sau rujarea în timpul mesei nu sunt un semn de bună creştere. Controlul ţinutei trebuie făcut înaintea intrării în sufragerie.
La mese se poate ura vecinilor „poftă bună”. Supele şi băuturile se servesc de către ospătar din partea dreaptă, în timp ce restul felurilor de mâncare se servesc din partea stângă.
Serviciul începe cu femeia care ocupă locul de onoare la dreapta gazdei bărbat, ultima servită fiind gazda femeie; apoi se trece la bărbaţi, începându-se cu bărbatul care ocupă locul din dreapta gazdei femeie şi terminând cu gazda bărbat. Semnalul de începere a mesei îl dă gazda femeie, invitând oaspeţii să servească. Bărbatul gazdă invită oaspeţii pentru servirea băuturii. Ridicarea de la masă va fi făcută la semnul dat de gazda femeie, după ce s-a asigurat însă că toţi invitaţii au terminat de mâncat.

Toastul se rosteşte, de obicei, la desert. Sunt cazuri însă când acesta este rostit şi la începutul mesei. Într-o asemenea situaţie trebuie să se asigure că băutura alcoolică să fie deja turnată în pahare. Nu se toastează cu băuturi nealcoolice. Paharul cu care se toastează se ridică până la nivelul feţei. Dacă în timpul toastului bărbaţii se ridică de pe scaune, femeile pot rămâne jos. Ele se vor ridica numai după un toast oficial, împreună cu bărbaţii.
Organizarea unei mese-bufet se obişnuieşte foarte des, mai ales când există interesul de a se invita un număr mai mare de persoane. În acest caz, mâncărurile (bufetul) se aranjează pe mese lungi, în centrul sau pe una din laturile salonului. Oaspeţii se servesc singuri sau ajutaţi de câţiva ospătari. Se poate mânca în picioare, caz în care este nevoie de mai multă dexteritate, întrucât cu mâna stângă se va ţine farfuria şi se va mânca cu mâna dreaptă, folosirea cuţitului fiind foarte anevoioasă. Dacă este loc, se mai poate mânca aşezând farfuria pe masa de bufet sau pe mese alăturate special amenajate în acest scop.
Cocktailurile şi recepţiile au loc în picioare. În acest caz serviciul poate fi asigurat, fie de ospătari, care circulă printre invitaţi, cu platourile de mâncare şi băutură, fie prin instalarea unor mese-bufet în centrul sau pe laturile saloanelor, oaspeţii servindu-se singuri, sau cu ajutorul câtorva ospătari.

7. Fumatul
În această problemă, o primă regulă de politeţe impune ca nefumătorii să nu fie stingheriţi de către fumători. Se recomandă ca un bărbat să nu fumeze în apropierea unei femei, un tânăr lângă o persoană mai în vârstă, un funcţionar în faţa sau lângă superiorul său, dacă ştie că toţi aceştia nu suportă fumul de ţigară. În asemenea împrejurări, întrebarea „îmi permiteţi să fumez?”, mai ales când este însoţită de gestul de a scoate ţigara din pachet sau a aprinde bricheta, este deplasată, deoarece interlocutorului îi va fi greu să răspundă negativ. Abţinerea de a fuma, în asemenea situaţii, este cea mai bună soluţie. De asemenea, trebuie avute în vedere şi alte câteva reguli esenţiale:

  • nu se salută cu ţigara în gură;
  • nu se vorbeşte cu ţigara sau pipa în colţul gurii şi nu se ţine ţigara permanent în gură pufăind din ea;
  • nu se intră cu ţigara sau pipa aprinsă în locuinţa unde eşti invitat sau în biroul superiorilor în grad.

Se recomandă ca femeile să nu fumeze pe stradă sau dacă fumează să nu dea fumul pe nas. În societate bărbatul oferă foc mai întâi femeilor şi apoi bărbaţilor. O femeie poate oferi foc altor femei, dar nu este normal să ofere foc bărbaţilor. Folosirea scrumierelor pentru aruncarea scrumului de ţigară este absolut obligatorie. Este inadmisibil să se folosească la întâmplare oricare vas drept scrumieră. Gazda nu va începe să fumeze înainte de a oferi ţigări invitaţilor săi; invitaţii nu vor fuma înainte de a cere permisiunea gazdei. La o masă oficială nu se fumează decât din momentul când sunt oferite ţigări de către gazdă, de obicei nu înainte de a se trece la felul principal de mâncare, respectiv la friptură.

8. Ţinuta vestimentară
În activitatea de relaţii cu publicul, ţinuta vestimentară are o deosebită importanţă. Regula de etichetă vestimentară cere o îmbrăcăminte corectă, în plină armonie cu conformaţia corpului şi împrejurările în care este purtată. În aceasta constă şi adevărata eleganţă. A fi elegant nu înseamnă preocuparea exclusivă pentru numărul şi preţul toaletelor, copierea fidelă a modei lansate de diferite case de specialitate, ci preocuparea pentru alegerea unor materiale de bună calitate şi o croială corespunzătoare, capabile să răspundă unor nevoi cât mai variate şi fără a se demoda prea repede. La bărbaţi accesoriile au mare importanţă. Se cere: o cămaşă curată şi bine călcată, o cravată discretă, asortată, ca şi încălţămintea sau ciorapii, la culoarea costumului. La femei culorile şi desenul materialului ca şi croiala rochiei trebuie să fie armonizate cu aspectul fizic. O femeie cu tenul palid nu va face decât să-şi evidenţieze şi mai mult paloarea dacă se va îmbrăca în culori galbene sau verzi. O femeie corpolentă şi de statură mică nu va purta o rochie plisată sau cu dungi dispuse orizontal sau cu o croială scurtă, după cum o femeie înaltă nu va purta o rochie cu dungi dispuse vertical. Excesul de bijuterii nu contribuie la obţinerea unei note de mai multă eleganţă, ci dimpotrivă.