Alege să devii un profesionist

Educatie si antreprenoriat

ANTREPRENORIATUL SE ÎNVAȚĂ?

Educația, ca proces major și esențial al unei societăți umane, reprezintă unul dintre elementele cheie ce contribuie la valorificarea potențialului înnăscut al unei persoane. Pornind de la acest fapt, nu ne este greu să intuim că, formarea educației antreprenoriale în grădinițe, școli, instituții de învățământ profesional, universități și alte forme de formare profesională continuă, reprezintă prima modalitatea directă de stimulare a antreprenoriatului din România. Prin educație antreprenorială înțelegem acel cumul de metode și de tehnici aplicate sistematic, în contexte formale de învățare, în scopul formării și dezvoltării însușirilor antreprenoriale. Conform Art. 330, alin. 2) din Legea Educaţiei Naţionale nr.1/2011, învăţarea în context formal reprezintă „o învăţare organizată şi structurată, care se realizează într-un cadru instituţionalizat şi se fundamentează pe o proiectare didactică explicită. Acest tip de învăţare are asociate obiective, durate şi resurse, depinde de voinţa celui care învaţă, şi se finalizează cu certificarea instituţionalizată a cunoştinţelor şi a competenţelor dobândite” (Monitorul Oficial nr.0018 din 10.01.2011, Emitent Parlamentul României, pp.1). Conform Art.8, alin.2), punctul a) din OUG 129/2009, Republicată privind formarea profesională a adulţilor „prin calea formală se înţelege parcurgerea unui program organizat de un furnizor de formare profesională” (Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 15 decembrie 2016, Emitent Parlamentul României).
Deși este recunoscut faptul că procesul de învățare al unui individ se poate realiza pe parcursul vieții în contexte formale, non formale și informale, apreciem că contextul formal reprezintă temelia educației ce poate utiliza metode și practici de predare non formale pentru a asigura implicarea și interesul elevilor în asimilarea de cunoștințe de la cele mai fragede vârste. Ulterior, pe parcursul evoluției sale profesionale, orice individ își poate consolida și adăuga noi trepte în formarea sa, prin forme de educație non formală (practicarea unor activităţi specifice direct la locul de muncă sau autoinstruirea) și informală (modalităţile de formare profesională neinstituţionalizate, nestructurate şi neintenţionate – contact nesistematic cu diferite surse ale câmpului socio-educaţional, familie, societate sau mediu profesional).

Importanța acestui tip de educație este determinată de efectele pozitive pe care le generează asupra antreprenoriatului prin:

• formarea capacității de înțelegere a termenelor și conceptelor specifice antreprenoriatului, indiferent de domeniul de activitate abordat;
• furnizarea cunoștințelor teoretice de bază din domeniul antreprenorial, cu posibilitatea de valorificare a contribuției unor antreprenori cu experiență, deschiși la împărtășirea și dezbaterea propriei experiențe în afaceri;
• formarea competențelor practice din domeniul antreprenorial, în condiții și contexte de lucru simulate pe grupe de lucru, securizate sub aspectul riscurilor;
• formarea capacității de recunoaștere, la nivel personal și social, a punctelor slabe, ce nu pot fi compensate, dar și a punctelor tari ce trebuie valorificate în mod direct în acțiunile întreprinse;
• conștientizarea motivației personale ce poate declanșa intenția de dezvoltare a propriei afaceri;

Educația antreprenorială, comparativ cu alte forme de educație are avantajul că dezvoltă niște competențe transversale, aplicabile în toate domeniile vieții personale și profesionale, ea fiind orientată pe dezvoltarea atenției de recunoaștere și reacționare adecvată la oportunități prin creativitate, inovație, responsabilitate și curaj în asumarea unor riscuri calculate.

Educația antreprenorială are avantajul de a pregăti resursa umană în direcția adaptării mai ușoare la dinamica lumii în care trăim, caracterizată de noi provocări globale (competitivitatea, dezvoltarea durabilă, tehnologizarea, etc.).

În acest sens, oricând avem ocazia, pe parcursul vieții, să participăm la formarea de competențe antreprenoriale într-un cadru organizat, teoretic și practic, ar trebui să dăm curs oportunității fără să stăm prea mult pe gânduri și, ulterior, să valorificăm noile cunoștințe dobândite în activitățile proprii derulate.

SĂ ÎNȚELEGEM ANTREPRENORIATUL

Evaluarea antreprenoriatului solicită în primul rând atenția asupra definițiilor formulate până la această dată, de către diverși experți interesați de studiul domeniului.

Dintre cele mai frecvente definiții întâlnite la nivel global, amintim, in ordinea cronologică a momentului în care au fost acestea formulate, următoarele:

• “Antreprenoriatul este un proces dinamic care se desfășoară în vederea atingerii unui scop, și pe parcursul căruia indivizii utilizează gândirea creativă pentru a identifica oportunități de piață, născute din nevoi ale consumatorilor. Antreprenorii combină gândirea creativă cu abilitatea de a gestiona resurse și de a se adapta mediului pentru a obține rezultatele dorite, asumându-și în același timp riscurile aferente” (Smart & Conant, 1994, pp.1).
• „Antreprenoriatul este abilitatea manifestată și dorința individuală sau colectivă, în interiorul sau în afara organizațiilor existente, de a percepe și de a crea noi oportunități economice (noi produse, noi metode de producție, noi scheme organizaționale, noi combinații produs-piață), de a introduce idei pe piață înfruntând incertitudinea și alte obstacole prin luarea unor decizii vis a vis de locația și forma instituțiilor, precum și de modul de utilizare a resurselor” (Wennekers & Thurik, 1999, pp.47).
• „Antreprenoriatul este procesul prin care subiectul creează ceva diferit și valoros, dedicând acestui scop timpul și efortul necesar, în același timp asumându-și riscurile financiare, psihice și sociale pentru a obține rezultate financiare și satisfacție personală” (Hisrich, 1990, pp.209 apud. Rauch & Frese, 2000, pp.6).
• „Antreprenoriatul este un tip de comportament care se concentrează pe oportunități mai degrabă decât pe resurse, comportament care se poate manifesta în interiorul companiilor mari sau în a celor mici, dar și în orice alt context” (Stevenson & Gumpert, 1991 apud. Thurik & Wennekers, 2004, pp.140).
• „Antreprenoriatul înseamnă căutarea sau crearea unei oportunități de afaceri, precum și urmărirea scopului propus, indiferent de resursele de care se dispune la începutul demersului” (Timmons, 1997, p.7 apud. Phillips McDougall & Oviatt, 2000, p.903).
• „Antreprenoriatul este abilitatea de a face ceva din absolut nimic. Este inițierea și construirea unei întreprinderi, mai degrabă decât privirea și admirarea uneia. Este abilitatea de a identifica oportunități unde alții văd haos, contradicții și confuzii. Este abilitatea de a construi o echipă care să completeze propriile abilități și propriul talent. Este bagajul de cunoștințe necesar găsirii, gestionării și controlării resurselor. Și nu în ultimul rând, este dorința de a-ți asuma riscuri.” (Timmons, 1989, pp.1 apud. Cromie, 2000, pp.8).
• „Antreprenoriatul este procesul prin care un individ sau un grup de indivizi depun eforturi organizate pentru a găsi metode prin care pot urmări oportunitățile de a crea valoare și profit, satisfăcând dorințe și nevoi prin inovație și unicitate, fără să se țină seama de resursele controlate în prezent” (Coulter, 2001, pp.6 apud. Bjerke, 2007, pp.16).
• „Antreprenoriatul este un proces dinamic ce presupune viziune, schimbare și creație. El necesită energie și pasiune pentru crearea și implementarea noilor idei și a soluțiilor creative. Ingredientele necesare antreprenoriatului sunt următoarele: dorința de a-și asuma riscuri calculate, abilitatea de a forma o echipă eficientă pentru afacerea ce va fi înființată, abilitatea de a gestiona resursele necesare, abilitatea de a concepe un plan de afaceri solid, viziunea de a recunoaște oportunități unde alții văd haos, contradicții și confuzii” (Kuratko & Hodgetts, 2004, p.30 apud. Kuratko, 2005, pp.578).
• „Antreprenoriatul se referă la un individ sau un grup de indivizi, mai mult sau mai puțin deosebiți de restul populației prin trăsăturile lor individuale, care în interiorul sau în afara unui context organizațional, public sau privat, întemeiază o nouă întreprindere / structură cu un caracter mai mult sau mai puțin inovator” (Pintea, 2007).
• „Antreprenoriatul este procesul prin care se înființează noi organizații sau se revitalizează organizații mature, născându-se afaceri în urma identificării unor noi oportunități” (Onuoha, 2007 apud. Eroğlu & Piçac, 2011, pp.146).
• „Antreprenoriatul este o activitate care presupune descoperirea, evaluarea și exploatarea unor oportunități prin care se inovează bunuri, servicii, moduri de organizare, piețe, procese, materii prime, gestionând eforturi care înainte nu existau” (Shane, 2003, pp.4 apud. Silberzahn & Silberzahn în Fayolle, 2010, pp.184).
• „Antreprenoriatul este o activitate orientată înspre performanță și realizări, indivizii consumând efort pentru recompense ulterioare financiare și nonfinanciare. Dintre recompensele din a doua categorie pot fi amintite următoarele: nivel înalt de autonomie, satisfacție la locul de muncă, bunăstare” (Hopp & Stephan, 2012, pp.923).
• „Antreprenoriatul este orice încercare de înființare a unei noi afaceri sau a unei noi companii, sau de dezvoltare a unei afaceri sau companii existente, de către un individ, un grup de indivizi sau o firmă” (Bosma et. al., 2012, pp.9 apud. Benyovszki et. al., 2014, pp.8).

Observăm așadar că dintotdeauna, antreprenoriatul, a fost înțeles ca și proces complex, demarat și organizat de o persoană sau un grup de persoane cu inițiativă, proces constituit dintr-o succesiune de stări, etape, stadii, ce solicită un set de resurse și conduc în desfășurarea lor temporală, la schimbarea, evoluția (sau involuția), dezvoltarea succesivă în starea unor bunuri și servicii necesare societății umane. Pornind de la această înțelegere corelată cu perspectiva legală, esențială și prioritară în manifestarea oricărei forme de antreprenoriat, putem aprecia faptul că termenul analizat este sinonim conceptului de întreprindere, context în care ne vom apleca atenția asupra definițiilor din legislația din România privitoare la acest concept.

Astfel, în România, în Legea 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, actualizată prin Legea nr. 62 din 30 aprilie 2014, prin întreprindere se înțelege:

• (Art.1) “Orice formă de organizare a unei activităţi economice, autorizată potrivit legilor în vigoare să facă activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii, în scopul obţinerii de venituri, în condiţii de concurenţă, respectiv: societăţi reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, societăţi cooperative, persoane fizice autorizate, întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale şi întreprinderile familiale, autorizate potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, care desfăşoară activităţi economice;
• (Art.2) Prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi asociaţiilor şi fundaţiilor, cooperativelor agricole şi societăţilor agricole care desfăşoară activităţi economice.”
  (Monitorul oficial, nr. 681 din 29 iulie 2004, p.1; Monitorul oficial nr. 328 din 6 mai 2014, p.1).

De asemenea, prin Legea nr. 182 din 17 octombrie 2016, prin întreprindere economică se înțelege:

• activitatea economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă, materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege; (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 25 aprilie 2008);

Având la bază perspectiva reglementată a antreprenoriatului, ca sursă ce poate să creeze valoare economică la nivelul societății românești în ansamblul ei, distingem, în principal, următoarele forme și tipologii potențiale de manifestare:

Din perspectiva Legii societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, putem vorbi despre:

• societate în nume colectiv;
• societate în comandită simplă;
• societate pe acţiuni;
• societate în comandită pe acţiuni;
• societate cu răspundere limitată;

Din perspectiva Legii nr. 182 din 17 octombrie 2016 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, distingem:

• întreprinderea individuală – întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică;
• întreprinderea familială – întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de membrii unei familii;
• persoana fizică autorizată – întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de o persoană fizică ce foloseşte, în principal, forţa sa de muncă;

Din perspectiva Legii nr. 1 din 21 februarie 2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, cu modificările și completările ulterioare, distingem:

• Societăţile cooperative de gradul 1: societăţi cooperative meşteşugăreşti; societăţi cooperative de consum; societăţi cooperative de valorificare; societăţi cooperative agricole; societăţi cooperative de locuinţe; societăţi cooperative pescăreşti; societăţi cooperative de transporturi; societăţi cooperative forestiere;

Din perspectiva Ordonanței nr. 26 din 30 ianuarie 2000, distingem:

• o Asociaţiile şi fundaţiile, persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial.
  Aceste forme juridice sunt cele mai frecvent întâlnite, dar este important de menționat că există și alte forme, specifice unor ocupații distincte, ce pot îmbrăca alte forme acceptate legal.

În fapt, inițierea unei activități antreprenoriale este strâns legată de contextul, nevoile și oportunitățile, existente la un moment dat, motiv pentru care îl putem întâlni în diverse modalități de manifestare și anume:

• Antreprenoriatul „comercial” standard, cel mai comun mod, ce constă în deschiderea unei noi afaceri de către un întreprinzător, cu scopul de a obține profit și plus valoare;
• Antreprenoriatul social, un mod particular, ce constă în înființarea și dezvoltarea unei structuri juridice pentru susținerea grupurilor sociale vulnerabile, marginalizate (cooperative, asociații, fundații), care, în paralel, dezvoltă diverse activități economice destinate pieței de consum, pentru a se autosusține și a-și crește gradul de independență financiară în fața donatorilor și sponsorilor;

Centrul Internaţional de Cercetare şi Informare asupra economiei publice, sociale şi a cooperativelor (CIRIEC) a propus următoarea definiţie: „Economia Socială include şi organizaţiile private organizate formal, dotate cu autonomie decizională şi libertate de asociere, care prestează servicii necomerciale pentru gospodării şi ale căror excedente, dacă există, nu pot fi însuşite de agenţii economici care le creează, controlează sau finanţează“.

Antreprenoriatul corporativ, cunoscut și cu numele de intraprenoriat, prin care se dezvoltă noi servicii și produse, inovative, pornind din interiorul unei firme existente, de la angajați cu inițiativă, ce păstrează relația cu societatea mamă;

După constituirea lor legală, în funcție de obiectul și natura activității, întreprinderile mai pot fi clasificate și în funcție de:

• obiectul și natura activității, ce conduc la clasificarea pe Coduri CAEN a activităților economice inițiate de o firmă.

Codul CAEN reprezintă: „acronimul utilizat pentru a desemna clasificarea statistică națională a activităților economice din România. Această clasificare a fost proiectată pentru a permite gruparea pe criterii de omogenitate a datelor referitoare la unități statistice, cum ar fi, de exemplu, o uzină sau un grup de uzine ce constituie o entitate economică, o întreprindere. Clasificarea asigură baza pentru pregătirea unei game largi de date statistice (producție, factori de producție, formarea de capital și tranzacțiile financiare) ale acestor unități. (Monitorul Oficial, nr.293 din 2007, Ordinul privind actualizarea Clasificării activităților din economia națională, pp.5)
Astfel, dacă ne aplecăm atenția asupra nomenclatorului CAEN vom întâlni o clasificare pe următoarele secțiuni principale :

• agricultură, silvicultură și pescuit;
• industria prelucrătoare;
• producția și furnizarea de energie electrică și termică, gaze, apă caldă și aer condiționat;
• construcții;
• comerț cu ridicata și amănuntul; repararea vehiculelor și a motocicletelor;
• transport și depozitare;
• hoteluri și restaurante;
• informații și comunicații;
• intermedieri financiare și asigurări;
• tranzacții imobiliare;
• activități profesionale, științifice și tehnice;
• activități de servicii administrative și activități de servicii suport;
• administrație publică și apărare; asigurări sociale din sistemul public;
• învățământ;
• sănătate și asistență socială;
• activități de spectacole, culturale și recreative;
• alte activități de servicii;
• activități ale gospodăriilor private în calitate de angajator de personal casnic;
• activități ale organizațiilor și organismelor extrateritoriale;

Numărul mediu de angajați, cifra de afaceri și activele totale înregistrate în bilanțul anual, criterii ce conduc la o împărțire în :

• microîntreprinderi – au până la 9 salariați și realizează o cifră de afaceri anuală netă sau dețin active totale de până la 2 milioane euro, echivalent în lei;
• întreprinderi mici – au între 10 și 49 de salariați și realizează o cifră de afaceri anuală netă sau dețin active totale de până la 10 milioane euro, echivalent în lei;
• întreprinderi mijlocii – au între 50 și 249 de salariați și realizează o cifră de afaceri anuală netă de până la 50 milioane euro, echivalent în lei, sau dețin active totale care nu depășesc echivalentul în lei a 43 milioane euro;
• întreprinderi mari ce au peste 250 de angajați și realizează o cifră de afaceri anuală netă de peste 50 milioane euro, echivalent în lei, sau dețin active totale ce depășesc echivalentul în lei a 43 milioane euro;

Microîntreprinderile, întreprinderile mici și întreprinderile mijlocii reprezintă la nivelul Uniunii Europene forma preponderentă de organizare și derulare a activităților antreprenoriale. Conform unui studiu, la nivelul Uniunii Europene, dintr-un număr de aproximativ 23 milioane de întreprinderi, un procent de 99% este reprezentat de numărul însumat de microîntreprinderi, întreprinderi mici și întreprinderi mijlocii și, dintre acestea, aproximativ 90% sunt microîntreprinderi, context în care putem spune că reprezintă pilonii economiei europene. Aceste categorii asigură în mod direct ocuparea forţei de muncă în procent de 67% în sectorul privat, până la 85% din totalul locurilor de muncă, și, prin activitatea economică derulată, conduc la crearea unui procent de 55 -60% din bogăţia Europei.
Activitatea antreprenorială derulată la scară mică contribuie la viabilitatea și competitivitatea întreprinderilor mari, fiind un reglator al economiei. Astfel, dacă întreprinderile mari abordează preponderent ramurile industriale mari, pe mai multe piețe, oferind sortimente în serie și în cantități mari, firmele mici se specializează într-un domeniu concret, propunând produse în serie mică sau unicat.

Importanța antreprenoriatului este determinată așadar de efectele pe care le poate genera acest tip de activitate, sub aspect economic și social, cum ar fi:

• crearea de locuri de muncă și diminuarea ratei șomajului și a inactivității, inclusiv reducerea cheltuielilor Statului pentru serviciile sociale de susținere a persoanelor vulnerabile;
• producerea de venituri la bugetele de Stat prin plata taxelor și impozitelor datorate;
• inovarea de servicii și de produs prin transferul viziunii creatoare în obiectele muncii prestate;
• îmbunătățirea nivelului de trai pentru membrii unei comunități în baza calității oferite în procesul competițional;

Pe cale de consecință putem afirma, fără teama de a greși, că antreprenoriatul este și va rămâne o temă de studiu și un univers al experiențelor practice, pentru acele persoane curajoase și dornice de dezvoltare personală și profesională, persoane ce sunt denumite în mod generic Antreprenori.